Blog

De curând m-a dus sistemul de navigație pe lângă o unitate militară (UM). Cum nu conduceam eu, mi-a atras atenția un șir lung de stâlpi amplasați pe lângă gard, încărcați cu echipamente de securitate. Mi-am adus aminte de vremea când umblam prin țară și verificam kilometri de astfel de stâlpi pentru a recepționa și omologa sistemele de securitate instalate prin acele obiective militare. După furtul din ianuarie 2009 dintr-un depozit de armament de la Ciorogarla, a fost luat în serios în MApN și programul de Sisteme Integrate de Securizare Obiective Militare (SISOM). Am fost al doilea director de program, dar inaintea mea nu se omologase practic nimic. Toate produsele aferente programelor de înzestrare care urmează a fi introduse în înzestrarea Armatei României trebuie omologate. Exista o Instrucțiune în acest sens. ”Procesul de omologare reprezintă totalitatea activităţilor care se desfăşoară în scopul certificării configuraţiei funcţionale, configuraţiei fizice şi interfeţelor unui produs aferent programelor de înzestrare, astfel încât parametrii acestuia să îndeplinească cerinţele operaţionale şi prevederile specificaţiilor tehnice aprobate.” Practic, se verifică și certifică faptul că sistemul face ceea ce este specificat în documentele de achiziție, nu pune în pericol viața și sănătatea celor ce îl exploatează sau intră în contact cu el, răspunde normelor de securitate din MApN, are documentații actualizate, personalul a fost instruit corespunzător, are proceduri operaționale de exploatare și întreținere. La final, se emite un act de omologare.

Exista un mare interes pentru aceste omologări din partea beneficiarilor, mai ales a șefilor de la eșalon ai celor de la UM securizate. Beneficiarii finali se declarau aproape intotdeauna mulțumiți de cum intram in UM. Față de ce avuseseră înainte (de regulă nimic) acum aveau ceva. Erau pe plus și le era suficient. Nu de puține ori, comandanți ai acestor UM au fost chiar nemulțumiți că am refuzat omologarea argumentând că acum e mult mai bine. Că aveau ceva era adevărat, doar că nu era tocmai ce fusese plătit. Șefii de la eșalon gândeau un pic altfel, mai ales dacă erau sisteme executate prin forțe proprii. Faptul că o echipă echipă care mai văzuse sisteme de securitate, multidisciplinară (tehnică, economică, de securitate) îți dădeau în scris, prin actul de omologare, că sistemul este ceea ce trebuie, era o garanție de bună execuție, certitudinea unei investiții bune.

Cu precizările de mai sus, revenind la șirul de stâlpi menționat la începutul articolului, până să ajung la capătul gardului mi-am dat seama că dacă m-ar fi chemat pe mine la omologare, ar fi picat fără să mai și pornească echipamentele. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost faptul că stâlpii era de 4m iar echipamentele era instalate la 3m!? Ultimul metru era liber. Poate mai aveau de instalat echipamente, dar și în acest caz nu ar fi trebuit să fie unele la 3m și altele la 4m, ci toate la 4m. Cine instalase echipamentele probabil nu înțelesese de fapt cum funcționau acestea și anume că o poziționare mai înaltă aduce o vizibilitate, acoperire și securizare fizică mai bună echipamentelor (senzorilor). Posibil să fi cerut la achiziție stalpi de minim 3m și primiseră de 4m, ceea ce nu era ceva rău. Poate nu le ajungea cablul, ceea ce era ceva rău. Poate camerele video nu puteau asigura vizibilitatea cerută până la următorul stâlp și le-au poziționat mai jos, ceea ce era de asemenea rău. Oricum, arătau ciudat cu ultimul metru liber de echipamente. Apoi, mi-au atras atenția camerele video instalate pe stâlpi. Toate aveau parasolarele extinse la maxim și erau foarte înclinate în jos. Aceasta pentru că întreg șirul de camere era orientat spre soare, care le orbea în cea mai mare parte a zilei. Nu trebuie să fii mare expert ca să îți dai seama că poziționarea camerelor ar fi trebuit să fie exact invers pe stălpi, cu soarele în spate pentru a nu mai fi orbite. Ultimul stâlp pe lângă care am trecut avea un echipament anticățărare montat strâmb și mi-am dat seama că ceilalți stâlpi fie nu aveau deloc echipamente anticățărare, fie că erau montate prea jos și nu se vedeau peste gard. Alte echipamente de securizare nu se vedeau și ar fi trebuit să existe. În principiu, este vorba de senzorii perimetrali. Când se făceau sisteme de securitate cu specificații tehnice de achiziție scrise de Agenția de Cercetare pentru Tehnică și Tehnologii Militare (ACTTM) sistemul perimetral era inclus întotdeauna, cu unele excepții gen buncăre. Beneficiarii cer întotdeauna sisteme video, necesitatea sistemului perimetral trebuind să fie de fiecare dată explicată. Camerele video sunt mai curând pentru descurajare, pentru că în cele cîteva secunde cât sare infractorul gardul, greu de crezut că se va întâmpla să se uite pe ele, tocmai atunci, un operator, care mai are alte zeci de camere de urmărit. E drept că permit reconstituiri și pot fi probe în anumite circumstanțe. Totuși, vizibilitatea pe camere este de multe ori foarte relativă în anumite condiții meteo, noaptea, după un anumit grad de uzură, funcție de setări, etc. Sistemul de înregistrare video este și el relativ la mulți factori. Un sistem perimetral va da alarma și dacă doarme operatorul și ii va comuta camera cea mai apropiată pe monitorul de alarmă, ca să vadă în timp real ce se întâmplă la gard. În cazul de față, gardul era de plăci de beton, situație în care ar fi trebuit să fie vizibil sistemul perimetral (senzori pe stalpii cu camerele video sau pe coama gardului). Am avut și sisteme de securizare perimetrale cu senzori de vibrație pe garduri de beton (mai rar pentru ca nu prea vibrează) dar nu pareau sa existe nici din aceștia. Este drept că noile camere digitale, permit în anumite condiții și o funcție de alarmare (video motion detection) dar cu aceasta nu faci sistem de detecție perimetrală decât in teorie (rata uriasă de alarme false). Cel mai probabil, întreg sistemul de securitate se limita la acel șir de camere video montate prost pe lângă gard. Dacă șirul de camere nu era nici pe întreg perimetrul, atunci chiar că utilitatea întregii investiții tindea spre zero.

Sistemul de securitate în cauză nu putea fi omologat și totuși cineva era mândrul proprietar al unui șir de camere video și le utiliza drept sistem de securitate. Astfel de situații fac rău programului SISOM. La primul incident se va comenta că UM a avut sistem de securitate care nu a făcut față și că prin extensie banii pe SISOM sunt bani risipiți. În realitate, este vorba despre bani risipiți în afara programului, pe niște camere înșirate care aduc o oarecare liniște comandantului și care nu vor putea fi refolosite când ii va veni randul în cadrul programului SISOM. Mai mult, instalarea camerelor poate veni cu riscuri de securitate fizică, informatică, GDPR și legală din mai multe puncte de vedere (de la motivul alocării banilor în afara programului SISOM, până la procese cu vecinii sau chiar proprii angajați).

Din păcate, securizarea în cadrul programului SISOM durează de regulă peste 2 ani. Se întocmesc și aprobă cerințele. Se scriu specificațiile de achiziție de ACTTM. Se derulează licitațiile pe niste acorduri cadru. Se finanțează contractele din acordurile cadru cât permite bugetul. Se execută contractul de către firma câștigătoare în câteva luni. Se testează și omologhează. Încet, dar sigur.

Mai rapide sunt securizările prin forțe proprii (de exemplu prin baze de reparații care se pot specializa pe acest gen de lucrări), doar că procesul trebuie să se finalizeze tot cu omologare. Cu alte cuvinte, executanții trebuie să întocmească specificațiile tehnice, documentațiile, planurile de testare și să treacă efectiv de testări. Au fost realizate astfel zeci de sisteme de securitate prin forțe proprii, sisteme care au fost și omologate. De regulă, întreaga securizare se limita la un singur subsistem SISOM, de cele mai multe ori cel de securitate perimetrală, dar perimetrul era închis și orice tentativă de a intra în UM declanșa cu o probabilitate mare alarma și indica porțiunea de gard unde s-a întâmplat tentativa. Relativ simplu, relativ ieftin. Un sistem video, chiar și pe o latură poate fi mai scump decât un întreg sistem perimetral, nu va putea fi omologat și deci intra în înzestrare în mod legal. Cu alte cuvinte, nu întotdeauna banii reprezintă principalul element pentru securizarea UM ci de multe ori folosirea lor cu cap, ba chiar aș îndrăzni să spun folosirea lor legală. Utilizarea fondurilor exclusiv în cadrul programului SISOM, măcar pentru subsistemul de securitate perimetrală, cu includerea în program a cât mai multe UM aflate la risc, ar asigura securizarea mai rapidă a mai multor obiective militare. Finalitatea este certă doar prin omologarea acestor sisteme de către specialiști. Continuarea utilizării fondurilor pe echipamente disparate de securitate, de către cine apucă ceva și realizarea de subsisteme neomologabile este o risipă. De asemenea, realizarea de sisteme SISOM cu toate subsistemele de securitate posibile (perimetral, video, control acces, protectie la incendii, înregistrare-redare, autonomie energetică) pentru că au acces la fonduri, limitează numărul de UM aflte la risc, care ar putea fi securizate cu măcar un subsistem complet de securizare.