OPINIE

cu privire la necesitatea inițierii, în regim prioritar, a unui proiect strategic de țară pe tema ”Revitalizarea industriei naționale de apărare – de la conservare formală la capacitate reală”

Participarea la Simpozionul „Industria de Apărare Redivivus”, organizat de ANCMRR filiala sector 6 la 27 mai 2026, a oferit un prilej util de reflecție asupra unei teme care nu mai poate fi tratată marginal: starea și viitorul industriei naționale de apărare.

În actualul context de securitate, marcat de războiul din Ucraina, creșterea presiunii asupra flancului estic al NATO și accelerarea programelor europene de apărare, România are în față o fereastră strategică rară. Programul SAFE, finanțările europene, cooperarea industrială euro-atlantică și nevoile reale ale Armatei Române pot crea premisele unei reconstrucții industriale consistente. Dar această oportunitate poate fi ratată dacă este tratată administrativ, declarativ sau strict contabil.

Problemele reținute în urma intervențiilor reprezentanților formali din industrie, entități patronale, specialiști militari cu experiență în cercetare, comerț extern, analiști sau simpli cetățeni familiarizați cu problematica industriei de apărare:

1. Degradarea capacităților industriale și iluzia „conservării”

Una dintre concluziile centrale ale simpozionului a fost atenționarea directorilor de uzine că este necesar să se facă o distincție între activele existente pe hârtie și capacitățile industriale reale.

O hală, un utilaj vechi sau o linie declarată „conservată” nu reprezintă automat o capacitate strategică. Pentru a conta în apărarea națională, o capacitate industrială trebuie să aibă personal calificat, utilaje funcționale, flux tehnologic, certificări, securitate industrială, acces la materii prime, mentenanță, comenzi și posibilitate de integrare în lanțuri moderne de producție. Lipsa unor comenzi adecvate pentru capacitățile de producție existente, proiectate înainte de 1989, a condus la insuficiența capitalului necesar investițiilor constante în modernizare, mentenanță, infrastructură și securizare și a generat degradarea accelerată a halelor care nu mai puteau fi menținute intr-un flux de avarie al producției de apărare precum și uzura morala a utilajelor industriale. Mai grav decât degradarea fizică si morala este însă pierderea resursei umane specializate. Personalul calificat – ingineri, tehnicieni și operatori – fie s-a pensionat, fie a migrat către sectorul privat sau către piețe externe. În lipsa acestuicapital uman, multe dintre facilitățile industriale existente au devenit incapabile să mai susțină procese moderne de producție, fiind necesară restrangerea si relocarea activității speciale în facilități de producție mai noi și cu o dotare tehnologică adecvată comenzilor primite. In acest context, opinia mea este că în cazul inițierii unui program de relansare a industriei de apărare, primul pas nu ar trebui să fie alocarea nediferențiată de fonduri, ci realizarea unui audit tehnic, financiar, juridic, comercial și de securitate al capacităților existente. Auditul trebuie să separe clar ceea ce este critic, viabil, convertibil sau fără perspectivă strategică și doar pe baza acestui proces să se treacă la etapa următoare a reformei.

2. Problema nu este doar lipsa banilor

Vorbitorii au subliniat ideea că industria de apărare nu se poate reconstrui doar prin injecții de finanțare. Banii pot accelera modernizarea, dar pot accelera și risipa dacă sunt direcționați spre structuri fără capacitate reală de absorbție. Problemele principale țin de guvernanță, predictibilitate, competențe și orientare industrială. Fără management profesionist, indicatori de performanță, comenzi multianuale și client militar clar, orice program de revitalizare riscă să producă doar studii, comunicate și achiziții punctuale neperformante.Industria de apărare nu trebuie tratată exclusiv ca instrument de menținere socială sau patrimonială. Ea trebuie privită ca infrastructură strategică de securitate, tehnologie, producție și reziliență.

3. Schimbarea de paradigmă

Revitalizarea sectorului presupune mai mult decât retehnologizare. Este necesară o schimbare de logică.

România trebuie să stabilească ce capabilități industriale sunt esențiale pentru apărarea națională și ce rol realist poate juca în lanțurile industriale europene și NATO. Nu este realist să presupunem că România poate produce eficient toate categoriile de sisteme militare. Este însă realist să urmărească poziții solide în domenii precum mentenanță, reparații, modernizare, muniții, componente, senzori, sisteme anti-dronă, drone, comunicații, cyber, subansamble și servicii industriale specializate.

Revitalizarea sectorului ar trebui să includă:

• audit complet al activelor industriale, desfășurat de entități competente; • clasificarea capacităților în critice, viabile, convertibile și neviabile;

• comenzi multianuale predictibile corelate cu nevoile reale ale Armatei, atât la pace cât și în caz de mobilizare; • parteneriate public-privat cu transfer tehnologic verificabil;

• centre regionale de mentenanță, reparații și modernizare;

• standardizare NATO și certificare industrială, atât pentru sistemele de producție cât și pentru cele de management al calității;

• finanțare etapizată pe jaloane;

• implicarea universităților tehnice și a institutelor de cercetare;

• programe de formare pentru specialiști tineri;

• management profesionalizat și protejat de intervenții politice;

• transparență și control public acolo unde informațiile nu sunt clasificate.

• încurajarea înfiintării si promovări, din interiorul intreprinderilor incluse in programele de înzestrare, dar și altora, private sau de stat, care doresc să participe la acest proiect, a unor start-up-uri care sa stimuleze inovarea in domenii specifice razboiului viitor, prin facilități fiscale sau ”sponsorizări” directe

• Stabilirea unui orizont de timp rezonabil de evaluare pe bursă a întreprinderilor participante la programele de inzestrare;

4. Integrarea în lanturile euro-atlantice

România nu trebuie să urmărească autarhia industrială. Aceasta ar fi costisitoare, lentă și, în multe domenii, nerealistă.

Obiectivul corect este integrarea în consorții, programe și lanțuri de producție europene și NATO. Marile achiziții militare trebuie însoțite, în limitele dreptului național și european, de clauze de cooperare industrială, mentenanță locală, instruire, transfer tehnologic și integrare a firmelor românești în lanțuri de furnizare.

Simpla achiziție de tehnică militară nu este suficientă. România are nevoie de capacitatea de a întreține, adapta, repara și moderniza o parte cât mai mare din tehnica introdusă în serviciu. Altfel, dependența de furnizori externi devine vulnerabilitate strategică.

5. Cercetare, dual-use și inovare aplicată

Viitorul industriei de apărare este legat de tehnologii dual-use: inteligență artificială, robotică, senzori, comunicații securizate, securitate cibernetică, drone, sisteme autonome, fabricație aditivă și analiză de date.

România nu trebuie să finanțeze doar studii fără finalitate practică. Finanțarea trebuie orientată spre prototipuri, testare, certificare și introducere rapidă în producție acolo unde soluțiile se confirmă. Universitățile tehnice, institutele de cercetare, start-up-urile și companiile private trebuie conectate la nevoile reale ale sistemului de apărare.

Cercetarea utilă este aceea care ajunge în poligon, în fabrică sau în sistemul de luptă, nu doar în biblioraft.

6. Rezilientă prin productie distribuită

O idee strategică importantă discutată în cadrul simpozionului apreciez că a fost aceea de necesitate a trecerii de la modelul industrial centralizat la cel al producției distribuite. Conflictele moderne arată vulnerabilitatea marilor centre industriale unice și România trebuie să ia în calcul un model mixt: centre industriale principale, cu linii de producție redundante, bine protejate in caz de risc militar dar și rețele de furnizori distribuiți geografic, capabili să producă piese, subansamble, componente, echipamente auxiliare și servicii tehnice.

Producția distribuită nu înseamnă improvizație. Ea cere standarde, trasabilitate, certificare, securitate industrială și coordonare centrală. Aplicată corect, poate crește reziliența, reduce riscurile de blocaj și folosi mai bine capacitățile industriei civile.

În consecință, viitorul rezilienței industriale ar trebui să se bazeze pe:

• rețele de producători de componente dispersați geografic;

• hub-uri multiple de asamblare finală;

• linii de producție redundante;

• utilizarea industriei civile ca rezervă strategică în situații de criză;

• implementarea experientei productiei de masa in domenii cum sunt cele destinate fabricarea munitiilor.

O astfel de abordare oferă atât flexibilitate economică, cât și securitate operațională.

7. Ce trebuie evitat

Revitalizarea industriei de apărare poate fi compromisă dacă statul repetă reflexele vechi: subvenționarea tuturor, păstrarea artificială a unor active fără viitor, numiri politice, contracte opace, investiții în tehnologii depășite și proiecte fără client militar clar.

La fel de periculos este „offsetul de vitrină”: promisiuni de cooperare industrială care nu produc linii locale, competențe, mentenanță, export sau capacitate reală.

România trebuie să evite transformarea acestei teme într-un exercițiu de imagine. Industria de apărare nu se reconstruiește prin festivism, ci prin contracte, oameni, utilaje, standarde, testare și răspundere.

8. Concluzii

România are o oportunitate reală de a-și reconstrui o parte semnificativă din baza industrială de apărare. SAFE și celelalte instrumente europene pot oferi resurse importante. Dar banii nu înlocuiesc strategia, iar strategia nu valorează mare lucru fără execuție.

Miza nu este nostalgia după o industrie trecută, ci construirea unei capacități moderne, integrate și utile pentru apărarea națională.

Revitalizarea industriei de apărare trebuie să pornească de la o întrebare simplă: ce poate produce, întreține, adapta și moderniza România în mod credibil, competitiv și relevant militar?

Răspunsul la această întrebare ar trebui să stea la baza unui program național realist, etapizat și verificabil.

Revitalizarea industriei de apărare nu poate fi realizată prin conservareaartificială a unor capacități depășite, ci prin:

• retehnologizare accelerată;

• digitalizare;

• integrare în ecosistemele industriale occidentale;

• parteneriate internaționale solide;

• dezvoltarea unor centre de excelență moderne și competitive;

• scolarizarea personalului, formarea noii generatii de specialisti;

• Infiintarea si promovarea din interiorul intreprinderilor incluse in programe a unor start-up-uri care sa stimuleze inovarea in domenii specifice razboiului viitor;

• privatizarea ăntreprinderilor cu capital majoritar de stat pe masura ce se asociaza cu programela importante din SAFE.

• Conexarea la programele de inzestrare, cu obiectivul modernizarii tehnologiilor.

În lipsa unor măsuri de acest tip, există riscul ca România să rămână doar un consumator de tehnică militară importată si scumpă, fără capacitatea reală de mentenanță, adaptare și producție strategică proprie.

Autor: Aurel Gângu, membru CSIA. Opiniile exprimate aparțin autorului, se bazează atât pe opiniile exprimate în sală de vorbitori, pe timpul simpozionului cât și pe experiența sa în domeniu. Textul nu angajează automat o poziție instituțională a CSIA.